o zi de nimic

azi nu e o zi ca toate celelalte. azi se merge la vot, e zi de duminica, e zi de petrecut cu familia. e zi de stat acasa, pt ca e frig fara, e zi de viata si din pacate e zi si de inmormantare.
de obicei, de ziua asta stau deprimata si mai gasesc cate un rid, mai rad de vreo gluma, dar azi, e o zi ...de nimic: nimic nou, nimic interesant, nimic pentru altii, nimic pentru mine. e doar o zi care marcheaza ca a mai trecut un an din viata mea si lucrurile nu s-au schimbat mult.
cu toate astea, e o zi de nimic: nimic rau, nimic de aruncat, nimic de regretat, nimic care ingrasa, nimic trist, nimic nesamnificativ.

ma bucur pt ziua asta de nimic

nu am fost niciodata buna la completat rebus. imi plac cuvintele, dar nu le ghicesc niciodata atunci cand trebuie sau cand e nevoie... cred ca din cauza asta de multe ori imi dau seama ca am folosit cuvinte nepotrivite numai dupa ce le-am rostit.
aveam un prof in facultate care ne zicea tot timpul despre cuvinte. ba ca sunt importante, ba importate..oricum ar fi, sunt esentiale.
m-am cam contrazis cu profu si cred ca as tot fi facut asta pana de curand, cand mi-am dat seama ca viata chiar e facuta din cuvinte:
acolo unde simtim o lipsa mai punem un cuvant... nu e important sa fie cel mai potrivit, atat vreme cat umple golul.
umplem singuratate cu "el"sau "ea", umplem dragostea cu "nu" sau "da", naruim vise cu "nu cred" si distrugem relatii cu tacere.
avem cuvinte bune, vesele, blande, de mangaiere, de alinare, cuvinte prietenoase care pot schimba vieti...dar, avem si din acelea care ranesc adanc, ucid, avem taceri dureroase, cuvinte ce nu umplu viata, ci o golesc.
si-apoi mi-a venit in minte "o sama de cuvinte": "La inceput era Cuvantul[...]Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut n-a fost facut fara El. In El (Cuvantul) era viata".
si-am ramas c-un singur Cuvant.

stiu ce vreau

vreau sa am timp sa coc paine,
vreau sa ma plimb prin padure fara sa simt miros de mici,
vreau sa mananc castane coapte,
vreau sa imi vad familia,
vreau sa cant colinde,
vreau sa fac un cadou
vreau sa vorbesc mai des engleza
vreau sa pot sa cant fara sa simt groaza tacerii inca un an
vreau sa vina Laura inapoi
vreau sa nu imi mai fie dor
vreau sa fiu om mic, dar totusi mare
vreau sa vreau numai ceea ce imi permit sa vreau pentru a fi fericita.

ce face oboseala din om

imi vine sau nu sa cred, este ora 4.36 in dimineata zilei de 20.10.2009 si constat ca sunt in aceeasi incapere de cel putin 18 ore.

scriem de zor si ne stoarcem creierul de formulari in limba romana care sa se apropie de...normalitate la ora asta, pt ca sensul e absent de pe la ora 23.00, ieri.

nu stiu exact de unde am acum chef sa tastez, dar cert este ca vad tastele. dupa 18 ore de holbat in monitoare de diferite diagonale, inca reusesc sa vad ca daca apas pe butoanele astea din fata se misca pe ecran un cursor ce sper ca lasa in urma o propozitie.

colegele mele sunt anesteziate de idei si initiative si planuri. eu...doar incerc sa evit sa imi vina randul la emiterea de fraze inteligente, caci de mult nu mai sunt in stare de asta

vreau un catel

si nu vreau unul de plus sau de plastic. de fiecare data cand am zis ca vreau catel, am primit un soi de mutra de plus cu sapca in cap pe care scrisese vreun chinez exploatat intr-o fabrica "i love you".

dar totusi... revenind: daca ar putea sa fie un Beagle sau...un Beagle as fi tare fericita :)

inca de cand eram mica am sperat la 2 lucruri in viata de "om mare": un catel si o gradina cu flori multe pe care sa nu le taie nimeni.
mi-am dat seama recent ca...la scoala am fost, de crescut am crescut, de imbatranit...nici numai zic...deci a cam trecut vremea, m-am facut om mare si?...nici catel, nici gradina.
in schimb am diplome de merit peste care nu se uita nimeni, despartiri de oameni dragi care au luat o parte din mine cu ei, niste zambete prafuite intr-o cutie de pantofi si...multe motive sa fiu "mandra" de mine...dar nu vreau. vreau doar un catel si o gradina

ce faina ar fi lumea daca...

am invata sa zicem "scuze" dupa ce am calcat pe cineva pe nervi sau pe pantof

am zambi gratuit

ne-ar pasa mai mult de noi decat de altii

ne-ar pasa mai mult de altii decat de noi

am putea sa fim in doua locuri in acelasi timp

ar fi Craciun tot timpul

Dumnezeu ar putea avea incredere in noi

daca "da" chair ar insemna "da"

ce faina ar fi lumea daca ar fi exact asa cum nu este...

15.09.1992

prima zi de scoala!

tin minte (de pe vremea dinozaurilor) emotia primei zile de scoala din viata mea.
eram jumate de metru de om, dusa de mana mamei la locul unde avea sa fie pus sechestru pe tot ceea ce reprezenta creativitate, initiativa si inocenta copilariei.
inconstienta de consecinte si plina de bucurie ca sunt si eu la scoala, nu numa' sor'mea, am pasit in curtea care mi se parea ca nu se mai termina si am asteptat festivitatea de incepere, cu deplina incredere ca mama e undeva, pe acolo, in toata multimea aia de parinti inlacrimati (probabil ca ei stiau ce avea sa se intample).
a vorbit un nene, apoi o tanti, apoi nu mai stiu ce s-a intamplat, ca oricum nu vedeam nimic. cert e ca ne-a pus sa ne tinem de mana cu cate un copil, pe care il gaseam noi mai dispus sa te lase sa il apuci de mana cu care nu tinea flori si am defilat prin fata tuturor, ca boboci ce eram.
pana la urma a iesit in fata o doamna care ne-a zis ca s-o urmam si ca ne duce in clasa si ca ne da manuale si ca ea e invatatoare...deja nu mai puteam de bucurie!!!
am strans cat am putut de tare garoafele cu care plecasem inca de acasa si am urcat intr-o mana cu flori si intr-o mana cu o mana. culmea...dintre toate fetele cu care as fi putut nimeri, am gasit-o pe cea mai inalta si mai voinica. simpatica gagica, dar nu aveam timp de socializare, caci trebuia sa ajungem in CLASA. mi se parea mie ca aceasta clasa era un fel de tara promisa, un soi de liman al intelectualitatii si cu fiecare treapata ce o urcam, simteam ca nu mai pot de curiozitate.
am ajuns, am vazut si sincera sa fiu, ma asteptam la mai mult decat la banci vechi scrijelate cu tot felu' de mesaje gen "Mihai + Maria=Love" sau formule de la o materie despre care aveam sa cunosc, peste cativa ani ca se numeste chimie.
in fine...ne-a strigat pentru prima data dupa renumitul catalog ce avea sa fie sursa de teroare la inceput de fiecare curs, in fiecare zi, pentru urmatorii 12 ani...
la sfarsit, conform traditiei comuniste de a mitui pe cine poti cu flori, branza, oua sau bibelouri, am mers pe rand fiecare sa dam ce am adus.
m-am zbatuta sa ajung in fata necalcata in picioare de ceilalti copii, caci repet: eram tare mica, si cand ajung in fata, ma uit la invatatoare, ridic ambalajul cu flori ca sa i-l dau si...se lasa cu totul in jos. florile alunecaseara afara din celofan (sau cum s-a zice) si eu ma plimbam ca tranda cu ambalajul gol. m-am inrosit, n-am mai stiu ce sa fac decat sa vars o lacrima si sa ies pe usa cat am putut de repede. pe cand coboram scarile scolii, am vazut in curte, calcate in picioare, florile cu care intentionasem sa fac impresie buna, dar era prea tarziu pt asta.
m-am refugiat in bratele mamei, care n-a stiu ce sa faca altceva decat sa zambeasca si sa-mi spuna ca "las' copila ca nu-i bai!"
asa a fost prima mea zi de scoala. o tin minte si pe ultima prima zi de scoala, dar despre asta, alta data cand ma prinde nostalgia :)

Publicitate!

Singurul lucru ce mi l-am dorit acu vreo doi ani de ziua mea era un recipient de Domestos (nu retin motivele, ci doar bucuria descoperirii pe raftul de la magazin a ultimului recipient). Pana acu' scria pe el ca ucide toti microbii. Acum zice ca, citez: "Kills all known germ dead"
uau! deci ii ucide morti? fain...super inseamna ca nu ii mai lasa asa, cat sa zvacneasca a viata, ci ii chilareste de tot. Ma gandesc ca de cand s-a schimbat sloganul, Domestos nu-si permite sa mai zica vreunei bacterii "I'll let it slip this time"

da' ce preocupari am si eu...

pesta porcina

asta am crezut ca am de azi noapte pana pe la ora 12 azi la pranz. a inceput cu frisoane, cu temperatura, cu neputina de a ma ridica din pat... am mers frumos la cabinetul medicului, dupa ce am intrat pe la iesiri, am asteptat vreo ora si ceva pana cand asistenta, care si-a acoperit speriata fata cand i-am spus ce am, m-a poftit inauntru. de cum am intrat, dna doctor a inceput sa strige la mine ca de ce nu am trimitere, ca ce s-a intamplat, ce vreau sa imi faca.
pana la urma, s-a dat pe brazda, dupa ce am varsat vreo catvea lacrimi, ca si-a dat seama ca eram speriata si a fost tare dragutza.
numai azi mi-am dat seama cat de greu e sa fii singur...azi cand m-a intrebat dna doctor cine imi poarta mie de grija si mi s-a intristat sufletul deodata.
eh...dar dupa 2-3 zile de "odihna" imi revin eu.

m-am entors din concediu

asa...deci am ajuns pana la urma inapoi cei cativa km pe care ii facusem aiurea si am gasit o masina de bajeti binevoitori care mergeau...in tabara. am lasat bagajele cu ei si pe la amiaza am ajuns si noi in tabara. am salutat pe cati oamnei am putut, cu gandul ca ma var in cort si trag pe dreapata pana la focul de tabara, caci dormise juma' de ora, numa ca niste bajeti au propus sa mergem pe munte si de ce era sa ma odihnesc eu? nu nene...hai pe munte. si din nou mergem si mergem si mergem vreo 4 ore incontinuu. cand ne-am intors, bineinteles ca nu mai era apa la dusuri, nici loc la "toaleta", asa ca am cutreierat tufele din spatele corturilor ca sa gasesc un loc pt spalare...cam greu pt ca era vb despre o tabara de 200 de oameni care au refuzat vehement sa foloseasca toaleta amenajata (am o presimtire ca pamantul va fi atta de fertil ca nu va mai fi o problema cu foametea in lume)
in fine...restul taberei a fost ..linistit, caci am reusit sa fac o entorsa ce a dat o tenta de elefantie piciorului meu stang si o culoare care se asorta perfect cu sandalele turcoaz pe care le luasem pt nunta la care am participat in duminica de dupa tabara.
vineri, cand toata lumea se pregatea de Sabat si dupa ce my fellow brasoveni plecasera acasa, una bucata brasoveanca sedea pe iarba in mjlocul taberei asteptand sa vina cineva sa ma duca la vreo 40 de km langa tabara, in timp ce toti chicoteau si spuneau ca o sa ma primeasca in cort, in cazul in care nu apare nimeni. intr-un tarziu, adica dupa vreo 5ore, in timpul unei ploi strasnice care a udat tot ce mai aveam pe/cu mine, m-am suit intr-o masina cu baieti cantaciosi care pret de 30-40 de minute au cantat incontinuu. nu ar fi fost neaparat deranjant daca accentul din cuvintele versurilor ar fi cazut natural, pe a doua silaba...
in cele din urma am ajuns si la destinatie, exact la timp ca sa ma spal. visasem dusul ala de vreo 3 zile. ma tot gandeam ca in sfarsit, dupa atata spalat dintr-un pet de 2 l, o sa am parte de apa calda dintr-o teava prevazuta cu cap de dus. a doua parte s-a adeverit, cat despre prima, nici dupa 5 minute, nici dupa 10, asa ca...mi-am reintarit sistemul imunitar cu inca un dus scotian.
de acolo inainte a inceput cu totul si cu totul alta peripetie, dar mi-au obosit degetele si mi-a amortit piciorul care s-a decis brusc sa fie mai vanat decat saptamana trecuta si sa se razbune pe mine pt ca l-am folosit cand ar fi trebuit sa il las sa se vindece.
ce ti-e si cu membrele astea inferioare...

rezumat la concediu

nici nu stiu exacvt cum a inceput si de ce. probabil ca a inceput pt ca ai mei ma tot trimit in Canada si am purces spre a obtine asa numita viza. am ramas leftera dupa ce am platit taxa de viza, sau mai bine zis dupa ce am platit lei pentru euroi, pentru dolari, ca sa reintregim jumate de familie la iarna pe undeva pe meleaguri straineze, unde vom purta canadiene si vom incalta...opinci de eschimosi.
da...si-am plecat de pe la munca, cu noaptea in cap, ca sa ma trezesc dupa jumate de ora sa ajung la gara sa prind trenu' de bucuresti. ajung, ma asez si parca era un facut sa pic in compartiment cu un cuplu la varsta a treia, simpatici de altfel, care-si comunicau unul altuia sperantele pentru un viitor comunism. nu mai tin minte drumul pana acolo, ci doar sforaitul altora si durerea de spate cu care am ajuns la bucuresti in cele din urma. ma sui in metrou si ma duc sa gasesc strada tuberozelor, despre care stiu 3 oameni, acum , in tot bucurestiul (doi care lucreaza la ambasada si cu mine). ajung si pe la ambasada, dau de oameni mult prea bine voitori care insistau sa isi etaleze experientele din numeroasele locuri de vacanta si dobandesc viza, sau cel putin speranta pt viza,ca pasaportul nu mi l-au dat. no...ma intorc acasa, si plec la munca, pentru ca a doua zi sa plec in "vacanta".
am luat dis de pranz autocarul spre bacau. mirosea usor a transpiratie imbibata in scaune si a mucegai de provenineta dubioasa, dar nu aveam alternative prea multe, asa ca m-am suit.
5 minute de liniste. atat am avut in toate cele 5 ore pana la bacau. in rest a fost acelasi cd cu manele, interpretate de unul care altceva decat ca femeia lui e cea mai tare, nu stia sa cante. acelasi cd care a fost pus sa cante din nou si din nou...si din nou, pana nu am mai putut si crezand ca sunt in asentimentul tuturor participantilor la calatorie, am sugerat alternativa de radio.
un cetatean pe la 45 de ani, din spate, se ridica revoltat si ma intreaba "da' ce nu-ti place manelele?". nu am ripostat, ci i-am explicat ca trebe sa fim oameni informati, in timp ce omu iscase deja o discutie pe teme culturale cu indivizii din spate, cu frizuri nintendo si tricouri roz.
din cele 5 minute de care aminteam, 3 au fost petrecute chiar inainte sa tragem in autogara, pe fond de stiri, caci intr-un final soferul a manifestat spirit de sacrificiu si a inchis aparatul pentru care ma rugasem in ultimele 3 ore sa se strice, sa crape, sa ia foc etc.
am ajuns in bacau si dupa intrebari multiple am ajuns in oaza de liniste. fara gluma. despre partea asta din vacanta, respectiv urmatoarele 4 zile, nu va spun acum. o lasam pe alta data.
dupa ce am petrecut cateva zile "in cer", am plecat, la fel de "cu noaptea in cap", catre tabara nationala ce s-a tinut in acest an la vatra dornei, de fapt...la cosna...de fapt la podul cosna.
condusa fiind la gara de un nou amic, gasesc 3 fete care de asemenea mergeau in tabara. nu a durat mult cunoasterea, ne-am suit in tren si pana la vatra dornei, ne-am chinuit sa mimam somnul ca de-adevaratelea nu se putea nicicum. ori era frig, ori era frig, ori nu stiam unde sa punem capul. daca gaseam un loc bun pentru cap, nu stiam ce sa facem cu picioarele si tot asa. intr-un tarziu, am ajuns la vatra dornei, lihnite de foame, moarte de somn si cu ceva bagaj dupa noi. dintre domnii si doamnele care ofereau cazare, unul a fost dragutz sa ne explice pe unde vine autogara, unde a trebuit sa asteptam pt o ora si ceva pentru un bus.
asteptarea a fost ca orice asteptare: interminabila si presarata cu discutii despre economie, vreme si oameni mai mult sau mai putin cunoscuti. intr-un tarziu ajunge autobuzul care ne-a luat 5 lei de persoana ca sa ne duca 10 km si increzatoare ca tabara nu este departe de tot, luam bagajele care cum putem, si dam inainte. mergem...si mergem si ne chinuim, ca fiecare avea cate ceva de carat. 1 km, 2 km, 3 km.....6 km. as fi vrut sa fac o poza sa vedeti cum s-a intamplat exodul, caci nu stiu sa exprim ce-a fost acolo. dupa vreo 6 km ne intalnim cu un mosulet voios cu o caruta si ne milogim de el sa ne duca pana la tabara. omu' in moldoveneasca lui ne explica ceva ca nu era bine pe acolo (acum zic ca nu am inteles bine, dar intelesesem prea bine ca mersesem de nebune nu stiu cati km in plus pe drumul forestier, carand bagajoaie dupa noi, pt ca cineva a omis sa ne zica sa facem dreapata la un moment dat) omu si-a vazut de drum, iar noi de planuri vindicative si vorbe de ocara la adresa celui/celei care oferise indicatii. ne-am luat inima in dinti (ad literam, ca nu mai izbuteam) s-am incalecat pe-o geanta de voiaj si-am plecat la munca acum.
to be continued...

asteptari inselatoare

ora 14.00- cautam un videoclip foarte dragut, al unei melodii la fel de dragute. liniste in casa... pustie de altfel
ora 14.01- cautarea se soldeaza cu succes, incepe auditia, cu ganduri senine
ora 14.01.48- lovitura puternica in geam. nici o urma.
ora 14.02- pana ajung la geam, ca sa dezvalui misterul, trec 1000 de ganduri prin cap: s-a suparat vecina pe mine pt ca aseara, la ora 10 incercam sa citesc contorul de lumina, ca sa mi se poata trimite factura; copiii din fata blocului cu acre m-am intalnit acum 2 zile s-au suparat ca am trecut pe langa ei cu un kg de piersici si nu i-am servit, asa ca au sarit gardul de la gradina si au aruncat cu vreun cartof in geam; vreun petitor imi face serenade sub geam, ziua in amiaza mare; a venit tata din spania sa vada daca a crescut nu stiu care planta pe gard; a venit mama pentru ca acum 2 zile i-am zis ca nu am mai facut mancare de ceva vreme; si-a uitat postasul cartela de la interfon si nu ii da nimeni drumul in scara... si asa mai departe
aceeasi ora 14.02- ma uit pe geam. nu vad nimic
ora 14.02.30- deschid geamul larg si numar 2 fulgi
ora 14.02.50- o lacrima se scurge pe obraz pentru ca o vrabiuta s-a lovit in geamul meu si n-a apucat sa loveasca pamantul, ca o pisica nesuferita a si prins-o si... nu va mai spun

ce nu inteleg eu nicicum

care-i domne' problema cu suferinta?
ce ne ferim atata de ea, daca mai devreme sau mai tarziu oricum o traim?
ce m-am saturat de reviste pline de sfaturi despre cum sa faci sa nu suferi si cum sa il perpelesti pe nenorocitu' de partener/a care nu e in stare sa te iubeasca asa cum vrei, ala/aia care nu stie sa iti citeasca gandurile si sa zica exact lucrul potrivit la momentul oportun.
oricum...orice incercare de a evita suferinta e la fel de eficienta ca intentia de a ocoli fiecare strop in timpul unei ploi torentiale.
e... cam peste tot, asa ca "da-i inainte stimabile" prin suferinta, ca vine si limanul candva (http://www.noob.us/humor/partly-cloudy-new-pixar-short-film/ elocvent exemplu)

despre lamai si limonada

au oamenii o vorba. mi-a placut vorba asta..nu stiu exact de ce dar suna bine: "when life gives you lemons, make lemonade". interesanta sugestie ca toate relele ce se intampla pot fi vazute si transformate in bune sau mai putin rele. intrebarea mea este... ce faci cand nu stii cum sa faci limonada?
sa fim seriosi, ca de fiecare data cand ceva se intampla, ceva rau, cel mai usor e sa stai cu lamaile in brate , sa iti plangi de mila si ultimul lucru la care te gandesti este ca putina miere/putin zahar si oleaca de apa, ar face totul bine. cine se gandeste la dulce cand totul e acru, sau cine se gandeste la apa, cand ai senzatia ca fiecare inghititura e plina de mal?
nu am o banita plina de lamai acum, dar am vreo trei citrice malformate cu care nu stiu ce sa fac. iar mierea si apa...? as sti de unde sa le cer, dar simt ca nu pot...

ce faci cand dragostea tace?

citeam pe blogul Laurei despre etimologia cuvantului dragoste, ca de fapt inseamna minune... poate ca asa o fi, dar ce ne facem ca minunile sunt asa de rare zilele astea? nu stiu despre altii, dar eu in jurul meu vad de toate, mai putin dragoste. sunt sute de oameni care isi declara iubirea prin mall-uri, prin maldare de haine cumparate sau pe strazi, tinandu-se de mana, dar fara ezitari se uita si la tipa/tipul de pe partea cealalta...sunt sute de oamnei care isi manifesta dragostea prin saruturi pasionale la colt de strada, in statii, facand din intimitate un show pentru divertismentul sau dezgustul celor din jur. si totusi...sunt sute de oameni care se bucura de o privire sincera, de o plimbare in amurg cand maineile parca ar vrea sa se-ntalneasca, dar nu indraznesc, de zambetul unui copil pe care-l numesti al tau si simplul gand iti umple sufletul.
e ciudat ca omul tot vorbeste, demonstreaza, exprima dragostea, dar ea tace.
si-atunci cand dragostea tace, ce faci?

bucuresti 2009

am aflat in urma cu cateva luni ca tre' sa fii inscris intr-un oarecare colegiu al asistentilor sociali, ca sa fii in legalitate, asa ca m-am decis sa fiu legala si sa ma inscriu...dupa vreo 3 luni dupa ce aflasem. in fine...ma duc , umblu de nebuna pe la politie dupa cazier, sa-mi dovedesc inocenta, alerg sa platesc taxe de analiza de dosar, umblu pe la cozi sa achit taxe de eliberare in regim de urgenta a cazierului, asta dupa ce m-a invitat la un suc nenea care vinde cereri in holul sediului politiei....in fine....drum lung pana la dosarul completat. il trimit printr-un prieten care uita sa il ia, se intoarce din drum...tot din astea.
in fine...dosarul ajunge la destinatie si la mine ajunge informatia ca voi fi contactata pentru stabilirea interviului. trec vreo 3 saptamani si ma cheama oamenii la bucuresti intr-o zi cu cerul senin (chiar a fost...de-a dreptul senil). asadar, joia trecuta, ma trezesc frumos, invat pt examenul la filosofia culturii, alerg la spital sa ma opereze un medic priceput, imi scoate una bucata de "nu stiu ce"pigmentat suspecta de melanom, merg la biserica sa invat, adorm de la linistea mormantala care mi-as dori sa fie si in Sabat si...plec de la biserica pentru a ma intalni cu bunul samaritean care imi luase curmale, seminte si covrigi, ca io nu mancasem decat vreo 2 mere. dupa... stres pentru examen, ca doar nu invatasem mai nimic si dupa, bineinteles, din nou alerg. de data asta numai pana la autogara ca sa iau maxi taxi spre bucuresti.
pe drum..liber, frumos, viteza excesiva, ganduri de somn neimplinite din cauza de durere cauzata de trecea efectului anesteziei locale si... un nene. un nene care m-a batut la cap sa nu mai scriu mesaje, pentru ca barbatii sunt porci. dupa a urmat un discurs de vreo 20 de minute in care bucurestiul era laudata ca fiind the land of all oportunities, iar tinerii din ziua de azi sunt "de porc", pentru ca azi au tot felul de aparate pe care el, pe vremea lui nu le avea...in fine..multa frustrare legate de varsta, de posibilitati financiare si chiar si de caderea comunismului. raspunsul meu...nu mai conta, pt ca din punctul lui de vedere "nu am nici 18 ani, deci ce stiu eu depre viata".
ajunsa in bucuresti, un om batran era cazut in mijlocul drumului, in vreme ce lumea trece linistita pe langa, de parca ar fi fost piesa de muzeu. a venit ambulanta dupa ce un alt samaritean milos a facut gestul uman de a suna ambulanta. si trece o noapte de nesomn si febra din cauza operatiei.
de diminetaa, fresh, ma imbrac decent, frumos sa merg la interviu, ca de...sunt asistent social. tramvai, metrou, masina, destinatie. un etaj de birouri...a carei sala de asteptare era plina ochi de asistenti sociali, trece timpu' si vine si vreme a sa intr la interviu. de partea cealalta a mesei, 3 oameni tineri, distrati intreaba de numele meu, de cand am terminat facultatea si imdau indicatii ca tre s agasesc un asistent social care sa ma supervizeze. inca 2 vorbe gen sfat si apoi "buna ziua". io ma ridic frumos, iesdin birou si nelamurita ma intreb in sinea mea "pai...si asta nu puteati sa imi ziceti la telefon?"

concertul de sambata

de mult nu am mai fost asa de entuziasmata de cantat cum sunt pt sambata asta.
va fi un concert pascal, cu piese de Vivaldi, Mozart, Bach, Handel, Byrd.
abia astept :D

cina de sambata seara

fusei la arad. am plecat dis de dimineata cu bagaje frumos impachetate si timp calculat pentru toate activitatile. bineinteles ca frumoasa calatorie a inceput cu intarziere...ne-am asteptata unii pe altii la plecare (bine...si la venire). am pornit cu avant printre tiruri si masini inspre Arad, cu palpitatii si nivel ridicat de adrenalina de fiecare data cand se apropia vreun vehicul din fata cu viteza cel putin la fel de mare cu care noi intraseram deja in depasire.
am ajuns intr-un final si in ciuda asteptarilor mari vizavi de renumitul oras, am petrecut jumate de ora la intrare, in sensul giratoriu pe care scrie mare si comunist: ARAD. ne-am invartit in cercuri conform GPS-ului care probabil insista sa "viram brusc la dreapta" si-am ajuns intr-un final la destinatie. frumoasa destinatie in chip de internat pentru elevi de limba maghiara, cu paturi multe si postere decente pe pereti.
festivalul in sine a fost o mare necunoascuta pt mine si restul oamenilor care au stat sa puna tara la cale, dar intr-un final ma bucurai si eu de decernarea diplomelor felcitative pentru succesele inregistrate.
daca pranzul luase forma de nicpic pe o peluza in fata bisericii, cina a avut forma de nervi. am mers la un restaurant select, care ne-a impresionat prin meniul select, dar care totusi era limitata la o mana de faina din care puteau face aluat pt 1 pizza si 1 punga de paste pe care le-au fiert, le-au lasat la uscat pentru a le fierbe din nou; probabil ca asta a fost procedeul, caci altfel nu imi inchipui vreun motiv pentru care sa astepti o ora jumate pt o mana de paste. mai nasol a fost de cei care au vrut salata. a trebuit sa asteptam ca in ciuberele din bucataria restaurantului sa se ajunga la conditiile climatice propice cultivarii de radacinoase, pe numele lor telina si morcov, impreuna cu vreo 6 rosii care au umplut primul sfert (singurul de altfel) al bolurilor de salata. dupa ce am beneficiat de comanda facuta si ni s-au lungit urechile de foame mancand, am constatat ca 2 dintre meseni inca inghiteau in sec, uitandu-se la salatele noastre, caci inca nu le sosisera cartofii foarte selecti. cred ca motivul pt care restaurantul este select este tocmai precizia cu care aleg clientii in functie de rabdare si dupa devotamentul pentru prospetime, motiv pentru care le cultiva in propria bucatarie.
daca initial am vrut pizza, nu s-a putut ca nu mai era aluat. mai tarziu, plecand de la restaurant dupa alte 30 de minute- necesare emiterii notei de plata, caci deosebit de selectul local nu era dotat cu un calculator, ne-am indreptat catre orice punct de alimentatie publica pentru un simplu si singur motiv: inghetata. ghici ce? nu mai aveau.
bine...pana la urma a fost totul bine ca dupa 1 km de mers pe jos am gasit un magazin care era deschis si am putut sa luam ceva sa mancam.
concluzia ar fi cam asa: daca mergeti in Arad...sau in oricare alt oras din Romania, luati mancare dupa voi si incercati, pe cat posibil sa evitati restaurantele selecte. nu de alta, dar s-ar putea sa pierdeti cu totul notiunea timpului si sa ajungeti sa credeti chelnerii pe cuvant ca "imediat" inseamna, de fapt, 1,2,3...cate ore sunt nevoie pentru ca laptucile sa ajunga la amturitate.

momentul stanjenel

nu e vorba despre nici un moment stanjenitor, ci doar despre sinceritate declansata cu ocazia unei discutii deschise intre fete. obiectul care a facilitat comunicarea si ordinea in care s-a intamplat aceasta a fost un stanjenel "imprumutat" din aranjamentul floral de pe amvon.
de cum am inceput sa vorbim sincer despre ceea ce ne dorim, a inceput si stanjenelul sa se deschida. mana dupa mana si vorba dupa vorba, au adus caldura, au deschis floarea si prilejul onestitatii.
iti multumim, Doamne pentru minuni mici

o vineri

m-am dus la cumparaturi. dar pana sa ajung la centru comercial, a trebuit sa ma trezesc. zis si facut: am deschis ochii cu greu, ca dupa 2 zile de conjunctivita si am ascultat ceva despre iezuiti si ce fac ei...sau mai bine zis ce nu fac, asta pt ca m-am gandit sa ascult ceva intelginet. pana la urma am adormit la loc. dupa eforturi intense de extragere din pat, m-am imbracat si am stat in holul casei, nedumerita cu privire la destinatia pe care urma sa o am. am zis ca primu' autobuz ce vine il iau, dar pana una, alta, m-am decis sa imi fac si abonament. normal ca pana mi-a facut tanti de la bilete abonamentu' a trecut un sfert de ora si nici o masina...va asteptati sa zic ca au trecut multe, nu? nu se poate...e racadau.aici trece autobuzul odata cu vantul mancator de zapada (ce bine ca e primavara).
in fine...am ajuns la gara...inca nu imi explic de ce si am intrat in toate magazinele din mall, pentru a gasi o pereche de pantaloni care sa arate intr-un fel pe mine. din 20 de magazine parcurse, am gasit nimic. am venit inapoi acasa depresiva pt ca sunt grasa si stresata de timp, pt ca mai aveam vreo ora ca sa ajung la repetitii...

ea e roxi

deci...ea e roxi

despre tocuri

a purta tocuri nu te face mai feminina, ci doar mai inalta.
daca viata se invarte in jurul unei perechi de pantofi cu toc...trebuie o schimbare de perspectiva.

ciudat

ce ciudat e sa iti doresti ceva foarte mult...atata de mult incat sa ai impresia ca nu poti trai fara, si atunci cand primesti, sa nu simti nimic.
nici bucurie, nici siguranta, nici...nimic. sau...poate daca simti, nu poti exprima.
sau...poate ca toate astea le simti nuami atunci cand e vorba de bani: iti doresti sa iiai, incepi sa cheltui bani pe care nu ii ai, sau pe care nu ii vei avea niciodata si atunci cand intri in posesia lor...nimic. nu stii nici ce sa faci cu ei, la ce iti trebuiesc...nimic.
tare ciudat...

m-am suparat

ieri am fost suparata pe tine.
nu pot sa te inteleg...de ce spui cateodata lucrurile atat de clar si alte ori le lasi in aer, cu miii de interpretari?
de ce ma lasi sa ma revolt, sa ma tem pentru ca apoi sa raman consternata de intentia ta?
de ce nu faci asa cum stii tu mai bine?
de ce ma lasi mereu sa aleg?
de ce ma iubesti asa de mult?
de ce nu pot sa te inteleg?

cred ca pt ca m-am suparat pt ca toti zic ca nu mai vii... dar stiu ca mint.
iarta-ma

valentine's day

=1. un prilej pentru o sleahta de oameni lipsiti de identitate, de oricare fel, pentru a se aduna intr-un loc public spre a schimba microbi in mod scarbavnic si televizat;
2. ocazie anuala de sporire a economiei, prin diverse gesturi si cadouri, sub pretextul celebrarii dragostei.

un om intelept spunea candva

"viata asta iti ocupa tot timpul" (B.Ghegoiu, 2009)

hmmm...

am vrut sa scriu ceva...si am sters. nu numai o data, ci de vreo 4 ori, pt ca de fiecare data numai lucruri urate sau rele imi veneau in cap, asa ca m-am hotarat brusc sa demisionez de la a mai fi rea si sa imi fie dor de vremurile in care voi fi un om bun.

the dark age

pana acum vreo 2 saptamani, casa mea era in intuneric profund. nu spiritual, nici emotional, ci fizic. nu stiu de ce, dar trecea saptamana si un alt bec facea poc sau boom...in functie de ...cine stie?.
am scos de prin dulapuri toate veiozele pe care le aveam. bineinteles, erau in dulapuri pt ca nu aveau bec, si nu puteam sa schimb becurile, pt ca nu aveam bani pt asta.
am dat, cu ocazia asta, peste o veioza cu neon...da' io nu stiu cum e facuta veioza aia, ca daca zambesti la lumina ecranului de la mobil, propagi mai multa lumina decat daca bagi stecheru' in priza.
pana la urma, am luat lumanarea in mana si curajul in cealalta si am cautat prin casa o punga despre care imi aminteam vag ca ar contine becuri. am gasit punga, iar din 10 becuri din punga, 7 erau arse si 3 le-am schimbat. acum avem lumina, insa din seara asta am hotarat sa fac economie la gaz si curent, asa ca temperatura de 17 grade ma tine treaza pe mine, iar pe nelia durerea de ochi si de cap de la lumina veiozei.

sesiune!

se simte nu numai in lipsa de chef si de activitati extra-invatare, ci si in gama de produse alimentare disponibile zielel astea prin bucatarie. variantele sunt 2 la numar: paine cu pate si pufuleti cu punga.
e clar: e sesiune
nimeni nu gateste, caci toata lumea coace: ori cate-o trasnaie de scris prin examene, ori vreo maniera ingenioasa de copiere.
oricum ar fi, spor la sesiune!

felicitari!

vreau sa salut si sa felicit pe acesta cale doi oameni fericiti...de fapt sunt 4.
ba nu... 6. pe numele lor: Eugen, Isabel si Ema si Aurelian, Cristina si Alexandru.
atat Isabel cat si Cristina au plecat la maternitate singure si se vor intoarce acas' cu cate o varianta mai mica a lor(putin peste 50 cm),prevazute cu plamani de fier si chip angelic pe nume Alma, respectiv Raisa (sper ca nu le-am botezat inainte de vreme).

urmeaza si biblia

la intrare, timide, stau in teancuri frumos aranjate dupa pret si dupa marime cateva biblii noi, mirosind inca a cerneala. una dintre ele, mai ieftina...format mic, indrazneste sa graiasca: "asa sunt de bucuroasa...m-au adus si pe mine aici, cu toate bibliile astea mai mari...abia astept sa o vad si eu pe cea mare...au zis ca vine vineri una mai grosuta si care vorbeste mai multe limbi."
Biblia alba, cu marginile aurite, abia scoasa pe tejghea adauga:"si face si inconjurul lumii. numai vineri va fi aici". "naturlich", spuse biblia in limba germana, completata de cea in engleza "it is a great privillege for us to be here".
somnoroasa, o biblie roscata deschide fermoarul si intreaba :"da' astea din vitrina cine sunt? ati vazut cum arata unele dintre ele?"
"da, da! sunt ingalbenite si unele sunt chiar rupte si patate", spuse biblia breloc. "nu seamana deloc cu noi..."
una dintre bibliile din vitrina, scutura praful din glas si zise cu voce stinsa:"eu am iesit de la tipar acum o suta si ceva de ani...pe vremea mea, era mare lucru sa ai in casa pe oricare dintre noi."
o alta biblie se alatura conversatiei:"am fost citita de multe familii, care au strans bani multi ca sa poata sa ma cumpere".
"eu?! am fost scos din noroi, cand a fost mare apa. mare fost", zise una din biblii intr-o romana stricata, aproape ungureasca.
"da' de mine ce ziceti? am supravietuit razboiului in buzunarul uniformei unui soldat", spuse o biblie cu accent englezesc puternic.
"pentru mine, oamenii au stat sa ciopleasca in lemn fiecare dintre ilustratiile pe care le am...tare mult au mai muncit sa ma aiba", grai o biblie ilustrata cu caracatere gotice.
"off...dragele mele", spuse traducerea lui King James"si voi veti ajunge la fel intr-o zi"
bibliuta simpla, care incepu conversatia, lua cuvantul"nu...nu mai pot sa cred asa ceva...nu vedeti ca oamenii vin sa va vada pe voi, pe cele vechi. la noi, unii, nici nu se uita".
"da, asa e" zise biblia roscata "abia ne cumpara, si dupa ce ne fac cadou, ne plictisim in biblioteca, sau ne mai iau cu ei prin vacante, doar asa, poate poate o sa ne deschida, dar pana la urma tot in valiza ramanem".
"pe unele dintre noi ne-au facut si cu index de cautare, si tot nu cauta lumea sa ne citeasca. mai repede citesc o revista."
la un moment dat, prima biblie romaneasca spuse:"tot ce spuneti e adevarat. oamenii nu ne mai citesc...nici pe noi, pe cele vechi, si nici pe voi. sunt preocupati de ce sa creada si in cine, ce scrie si unde, cine ne-a scris si de ce...toate astea cand ne-ar putea citi. pur si simplu. dar cred ca nu trebuie sa ne pierdem speranta. stiti ca fiecare dintre noi are scris in inima ca dragostea nu va pieri niciodata. iar dragostea de Cuvant va dainui vesnic."
bibliuta simpla, cu lacrimi intre pagini, spuse "eu vreau sa va zic ceva, dar nu va suparati pe mine. eu...eu nu vreau sa ajung ca voi. vreau ca oamenii sa ma citeasca din nou si din nou, dar nu timp de sute de ani. vreau Cuvantul sa isi gaseasca implinirea cat mai curand".
si fiecare biblie suspina prelung la gandul implinirii, la gandul revenirii...

s.o.s.

nu mai inteleg nimic...incerc sa imi pastrez rabdarea pe care credeam ca o mai am, dar mi-am dat seama ca am pierdut-o. muncesc de 4 luni, din octombrie si...nici un salariu.in fiecare luna mi se zice ca va veni luna viitoare, apoi celalta si apoi cealalta si tot asa.
acum tocami am aflat ca vine ... peste 3 luni, adica undeva in aprilie.
apai cu mintea ce-o care o am eu acum, pot trage o singura concluzie: sunt somera cu contract de munca si nici macar nu beneficiez de ajutor de somaj, pt ca trebuia sa-l fi platit.

bolnava si nu prea

m-a lovit un virus cu ceva vreme in urma, si numai acu, dupa 5 nopti de febra si pastile, timp in care am zacut mai mult sau mai putin in pat, mai mult sau mai putin prin dosare sau printre jucarii, acum...simt ca pot sa ma ridic din pat.
aseara, pe cand eram pe culmile temperaturii si epuizasem gama de melodii de la cele interpretate de madona, la cele scrise de Luther, pe cand ma gandeam sa scriu ultimele cuvinte pe vreun servetel curat, nedandu-mi seama ca nu am putere sa caut un pix, suna cavaleria la interfon... amu' baiu' al' mare era cum s-ajung la usa. m-am cules din pat si m-am tarat spre usa, am descuiat si m-am tarat inapoi in barlogul ce colcaia de virusi.
si cam la 10 secunde dupa, am inceput sa inteleg de ce oamenii sunt cel mai bun medicament, de ce aspirina si paracetamolul dau gres acolo unde vorba buna alunga durerea, de ce o imbratisare face mai mult decat o sedinta de terapie (psiho, fizio...de care vreti voi), de ce vindecarea vine mai repede atunci cand auzi ca esti frumos/frumoasa chiar si atunci cand nasul iti curge, ochii sunt umflati, arzi de temperatura si nu te poti misca de pe-a parte pe alta fara sa te vaitzi.
multumesc pentru tratament ;)

minune mai mare ca asta...

am teme de facut pt un examen... multe teme... teme enervante...

una din ele e sa citesti 5 articole dintr-un ziar....eu urasc ziarele. pan la urma...cu chiu si vai ma apuc de citit prin jurnalul national shpe mii de articole, care mai de care mai lipsite de relevanta si mai plictisitoare, pana am dat de unul...

l-am citit si am plans caci mi-am dat seama ca intr-o lume in care guvernantii se agita sa ciocneasca pahare de otrava cu inamicii, in care oamenii mor de saracie si se tem de un asteroid care va lovi pamantul in 2029, Dumnezeu poate sa scoata viata noua din moarte. si asta nu figurativ, ci ad literam, caci zilele acestea, in Anglia, o femeie in moarte cerebrala, a dat nastere unei fetite frumoase. dupa doua zile dupa ce medicii au declarat-o moarta...

iti multumesc, Doamne pentru ca poti sa faci si minuni mai mari ca asta...

mi-e dor de primavara, de miros de iarba cruda si de primul ghiocel .
mi-e dor de renastere.

sarbatori, din nou

urasc sarbatorile. le detest...toata lumea se agita sa cumpere cel mai frumos cadoul, cel mai mare, cel pe care el/ea si l-a dorit, toti se straduiesc sa aiba cea mai buna friptura, cele mai mari fructe, cea mai festiva masa, cea mai "adevarata" petrecere...ufff... e epuizant numai sa te gandesti la toate.
cred ca asta e cauza pentru care oamneii nu mai merg cu colindul, pentru care nu mai primesc vestea buna a nasterii Domnului sau pentru care nu sa gandesc cu recunostinta la anul care tocmai s-a incheiat si cu multumire pentru cel in care au intrat.
toata lumea ofera pentru ca asa se face, toti sunt amabili pentru ca da bine si totul sa schimba la cateva zile dupa: suntem mahmuri dupa o saptamana de nesomn, petreceri si mancare in exces, avem dureri de cap cauzate de lipsa bunului simt care a disparut odata cu beteala de pe pomul de craciun, ne este greata pentru ca ne dam seama ca "magia sarbatorilor" s-a terminat si ca intram in noul an cu matura si forajul in mana, curatand cioburile de plastic in care am sperat acum 10 ore ca ne vor aduce noroc...
urasc sarbatorile!