stiu ce vreau

vreau sa am timp sa coc paine,
vreau sa ma plimb prin padure fara sa simt miros de mici,
vreau sa mananc castane coapte,
vreau sa imi vad familia,
vreau sa cant colinde,
vreau sa fac un cadou
vreau sa vorbesc mai des engleza
vreau sa pot sa cant fara sa simt groaza tacerii inca un an
vreau sa vina Laura inapoi
vreau sa nu imi mai fie dor
vreau sa fiu om mic, dar totusi mare
vreau sa vreau numai ceea ce imi permit sa vreau pentru a fi fericita.

vreau un catel

si nu vreau unul de plus sau de plastic. de fiecare data cand am zis ca vreau catel, am primit un soi de mutra de plus cu sapca in cap pe care scrisese vreun chinez exploatat intr-o fabrica "i love you".

dar totusi... revenind: daca ar putea sa fie un Beagle sau...un Beagle as fi tare fericita :)

inca de cand eram mica am sperat la 2 lucruri in viata de "om mare": un catel si o gradina cu flori multe pe care sa nu le taie nimeni.
mi-am dat seama recent ca...la scoala am fost, de crescut am crescut, de imbatranit...nici numai zic...deci a cam trecut vremea, m-am facut om mare si?...nici catel, nici gradina.
in schimb am diplome de merit peste care nu se uita nimeni, despartiri de oameni dragi care au luat o parte din mine cu ei, niste zambete prafuite intr-o cutie de pantofi si...multe motive sa fiu "mandra" de mine...dar nu vreau. vreau doar un catel si o gradina

15.09.1992

prima zi de scoala!

tin minte (de pe vremea dinozaurilor) emotia primei zile de scoala din viata mea.
eram jumate de metru de om, dusa de mana mamei la locul unde avea sa fie pus sechestru pe tot ceea ce reprezenta creativitate, initiativa si inocenta copilariei.
inconstienta de consecinte si plina de bucurie ca sunt si eu la scoala, nu numa' sor'mea, am pasit in curtea care mi se parea ca nu se mai termina si am asteptat festivitatea de incepere, cu deplina incredere ca mama e undeva, pe acolo, in toata multimea aia de parinti inlacrimati (probabil ca ei stiau ce avea sa se intample).
a vorbit un nene, apoi o tanti, apoi nu mai stiu ce s-a intamplat, ca oricum nu vedeam nimic. cert e ca ne-a pus sa ne tinem de mana cu cate un copil, pe care il gaseam noi mai dispus sa te lase sa il apuci de mana cu care nu tinea flori si am defilat prin fata tuturor, ca boboci ce eram.
pana la urma a iesit in fata o doamna care ne-a zis ca s-o urmam si ca ne duce in clasa si ca ne da manuale si ca ea e invatatoare...deja nu mai puteam de bucurie!!!
am strans cat am putut de tare garoafele cu care plecasem inca de acasa si am urcat intr-o mana cu flori si intr-o mana cu o mana. culmea...dintre toate fetele cu care as fi putut nimeri, am gasit-o pe cea mai inalta si mai voinica. simpatica gagica, dar nu aveam timp de socializare, caci trebuia sa ajungem in CLASA. mi se parea mie ca aceasta clasa era un fel de tara promisa, un soi de liman al intelectualitatii si cu fiecare treapata ce o urcam, simteam ca nu mai pot de curiozitate.
am ajuns, am vazut si sincera sa fiu, ma asteptam la mai mult decat la banci vechi scrijelate cu tot felu' de mesaje gen "Mihai + Maria=Love" sau formule de la o materie despre care aveam sa cunosc, peste cativa ani ca se numeste chimie.
in fine...ne-a strigat pentru prima data dupa renumitul catalog ce avea sa fie sursa de teroare la inceput de fiecare curs, in fiecare zi, pentru urmatorii 12 ani...
la sfarsit, conform traditiei comuniste de a mitui pe cine poti cu flori, branza, oua sau bibelouri, am mers pe rand fiecare sa dam ce am adus.
m-am zbatuta sa ajung in fata necalcata in picioare de ceilalti copii, caci repet: eram tare mica, si cand ajung in fata, ma uit la invatatoare, ridic ambalajul cu flori ca sa i-l dau si...se lasa cu totul in jos. florile alunecaseara afara din celofan (sau cum s-a zice) si eu ma plimbam ca tranda cu ambalajul gol. m-am inrosit, n-am mai stiu ce sa fac decat sa vars o lacrima si sa ies pe usa cat am putut de repede. pe cand coboram scarile scolii, am vazut in curte, calcate in picioare, florile cu care intentionasem sa fac impresie buna, dar era prea tarziu pt asta.
m-am refugiat in bratele mamei, care n-a stiu ce sa faca altceva decat sa zambeasca si sa-mi spuna ca "las' copila ca nu-i bai!"
asa a fost prima mea zi de scoala. o tin minte si pe ultima prima zi de scoala, dar despre asta, alta data cand ma prinde nostalgia :)

Publicitate!

Singurul lucru ce mi l-am dorit acu vreo doi ani de ziua mea era un recipient de Domestos (nu retin motivele, ci doar bucuria descoperirii pe raftul de la magazin a ultimului recipient). Pana acu' scria pe el ca ucide toti microbii. Acum zice ca, citez: "Kills all known germ dead"
uau! deci ii ucide morti? fain...super inseamna ca nu ii mai lasa asa, cat sa zvacneasca a viata, ci ii chilareste de tot. Ma gandesc ca de cand s-a schimbat sloganul, Domestos nu-si permite sa mai zica vreunei bacterii "I'll let it slip this time"

da' ce preocupari am si eu...

pesta porcina

asta am crezut ca am de azi noapte pana pe la ora 12 azi la pranz. a inceput cu frisoane, cu temperatura, cu neputina de a ma ridica din pat... am mers frumos la cabinetul medicului, dupa ce am intrat pe la iesiri, am asteptat vreo ora si ceva pana cand asistenta, care si-a acoperit speriata fata cand i-am spus ce am, m-a poftit inauntru. de cum am intrat, dna doctor a inceput sa strige la mine ca de ce nu am trimitere, ca ce s-a intamplat, ce vreau sa imi faca.
pana la urma, s-a dat pe brazda, dupa ce am varsat vreo catvea lacrimi, ca si-a dat seama ca eram speriata si a fost tare dragutza.
numai azi mi-am dat seama cat de greu e sa fii singur...azi cand m-a intrebat dna doctor cine imi poarta mie de grija si mi s-a intristat sufletul deodata.
eh...dar dupa 2-3 zile de "odihna" imi revin eu.

m-am entors din concediu

asa...deci am ajuns pana la urma inapoi cei cativa km pe care ii facusem aiurea si am gasit o masina de bajeti binevoitori care mergeau...in tabara. am lasat bagajele cu ei si pe la amiaza am ajuns si noi in tabara. am salutat pe cati oamnei am putut, cu gandul ca ma var in cort si trag pe dreapata pana la focul de tabara, caci dormise juma' de ora, numa ca niste bajeti au propus sa mergem pe munte si de ce era sa ma odihnesc eu? nu nene...hai pe munte. si din nou mergem si mergem si mergem vreo 4 ore incontinuu. cand ne-am intors, bineinteles ca nu mai era apa la dusuri, nici loc la "toaleta", asa ca am cutreierat tufele din spatele corturilor ca sa gasesc un loc pt spalare...cam greu pt ca era vb despre o tabara de 200 de oameni care au refuzat vehement sa foloseasca toaleta amenajata (am o presimtire ca pamantul va fi atta de fertil ca nu va mai fi o problema cu foametea in lume)
in fine...restul taberei a fost ..linistit, caci am reusit sa fac o entorsa ce a dat o tenta de elefantie piciorului meu stang si o culoare care se asorta perfect cu sandalele turcoaz pe care le luasem pt nunta la care am participat in duminica de dupa tabara.
vineri, cand toata lumea se pregatea de Sabat si dupa ce my fellow brasoveni plecasera acasa, una bucata brasoveanca sedea pe iarba in mjlocul taberei asteptand sa vina cineva sa ma duca la vreo 40 de km langa tabara, in timp ce toti chicoteau si spuneau ca o sa ma primeasca in cort, in cazul in care nu apare nimeni. intr-un tarziu, adica dupa vreo 5ore, in timpul unei ploi strasnice care a udat tot ce mai aveam pe/cu mine, m-am suit intr-o masina cu baieti cantaciosi care pret de 30-40 de minute au cantat incontinuu. nu ar fi fost neaparat deranjant daca accentul din cuvintele versurilor ar fi cazut natural, pe a doua silaba...
in cele din urma am ajuns si la destinatie, exact la timp ca sa ma spal. visasem dusul ala de vreo 3 zile. ma tot gandeam ca in sfarsit, dupa atata spalat dintr-un pet de 2 l, o sa am parte de apa calda dintr-o teava prevazuta cu cap de dus. a doua parte s-a adeverit, cat despre prima, nici dupa 5 minute, nici dupa 10, asa ca...mi-am reintarit sistemul imunitar cu inca un dus scotian.
de acolo inainte a inceput cu totul si cu totul alta peripetie, dar mi-au obosit degetele si mi-a amortit piciorul care s-a decis brusc sa fie mai vanat decat saptamana trecuta si sa se razbune pe mine pt ca l-am folosit cand ar fi trebuit sa il las sa se vindece.
ce ti-e si cu membrele astea inferioare...

rezumat la concediu

nici nu stiu exacvt cum a inceput si de ce. probabil ca a inceput pt ca ai mei ma tot trimit in Canada si am purces spre a obtine asa numita viza. am ramas leftera dupa ce am platit taxa de viza, sau mai bine zis dupa ce am platit lei pentru euroi, pentru dolari, ca sa reintregim jumate de familie la iarna pe undeva pe meleaguri straineze, unde vom purta canadiene si vom incalta...opinci de eschimosi.
da...si-am plecat de pe la munca, cu noaptea in cap, ca sa ma trezesc dupa jumate de ora sa ajung la gara sa prind trenu' de bucuresti. ajung, ma asez si parca era un facut sa pic in compartiment cu un cuplu la varsta a treia, simpatici de altfel, care-si comunicau unul altuia sperantele pentru un viitor comunism. nu mai tin minte drumul pana acolo, ci doar sforaitul altora si durerea de spate cu care am ajuns la bucuresti in cele din urma. ma sui in metrou si ma duc sa gasesc strada tuberozelor, despre care stiu 3 oameni, acum , in tot bucurestiul (doi care lucreaza la ambasada si cu mine). ajung si pe la ambasada, dau de oameni mult prea bine voitori care insistau sa isi etaleze experientele din numeroasele locuri de vacanta si dobandesc viza, sau cel putin speranta pt viza,ca pasaportul nu mi l-au dat. no...ma intorc acasa, si plec la munca, pentru ca a doua zi sa plec in "vacanta".
am luat dis de pranz autocarul spre bacau. mirosea usor a transpiratie imbibata in scaune si a mucegai de provenineta dubioasa, dar nu aveam alternative prea multe, asa ca m-am suit.
5 minute de liniste. atat am avut in toate cele 5 ore pana la bacau. in rest a fost acelasi cd cu manele, interpretate de unul care altceva decat ca femeia lui e cea mai tare, nu stia sa cante. acelasi cd care a fost pus sa cante din nou si din nou...si din nou, pana nu am mai putut si crezand ca sunt in asentimentul tuturor participantilor la calatorie, am sugerat alternativa de radio.
un cetatean pe la 45 de ani, din spate, se ridica revoltat si ma intreaba "da' ce nu-ti place manelele?". nu am ripostat, ci i-am explicat ca trebe sa fim oameni informati, in timp ce omu iscase deja o discutie pe teme culturale cu indivizii din spate, cu frizuri nintendo si tricouri roz.
din cele 5 minute de care aminteam, 3 au fost petrecute chiar inainte sa tragem in autogara, pe fond de stiri, caci intr-un final soferul a manifestat spirit de sacrificiu si a inchis aparatul pentru care ma rugasem in ultimele 3 ore sa se strice, sa crape, sa ia foc etc.
am ajuns in bacau si dupa intrebari multiple am ajuns in oaza de liniste. fara gluma. despre partea asta din vacanta, respectiv urmatoarele 4 zile, nu va spun acum. o lasam pe alta data.
dupa ce am petrecut cateva zile "in cer", am plecat, la fel de "cu noaptea in cap", catre tabara nationala ce s-a tinut in acest an la vatra dornei, de fapt...la cosna...de fapt la podul cosna.
condusa fiind la gara de un nou amic, gasesc 3 fete care de asemenea mergeau in tabara. nu a durat mult cunoasterea, ne-am suit in tren si pana la vatra dornei, ne-am chinuit sa mimam somnul ca de-adevaratelea nu se putea nicicum. ori era frig, ori era frig, ori nu stiam unde sa punem capul. daca gaseam un loc bun pentru cap, nu stiam ce sa facem cu picioarele si tot asa. intr-un tarziu, am ajuns la vatra dornei, lihnite de foame, moarte de somn si cu ceva bagaj dupa noi. dintre domnii si doamnele care ofereau cazare, unul a fost dragutz sa ne explice pe unde vine autogara, unde a trebuit sa asteptam pt o ora si ceva pentru un bus.
asteptarea a fost ca orice asteptare: interminabila si presarata cu discutii despre economie, vreme si oameni mai mult sau mai putin cunoscuti. intr-un tarziu ajunge autobuzul care ne-a luat 5 lei de persoana ca sa ne duca 10 km si increzatoare ca tabara nu este departe de tot, luam bagajele care cum putem, si dam inainte. mergem...si mergem si ne chinuim, ca fiecare avea cate ceva de carat. 1 km, 2 km, 3 km.....6 km. as fi vrut sa fac o poza sa vedeti cum s-a intamplat exodul, caci nu stiu sa exprim ce-a fost acolo. dupa vreo 6 km ne intalnim cu un mosulet voios cu o caruta si ne milogim de el sa ne duca pana la tabara. omu' in moldoveneasca lui ne explica ceva ca nu era bine pe acolo (acum zic ca nu am inteles bine, dar intelesesem prea bine ca mersesem de nebune nu stiu cati km in plus pe drumul forestier, carand bagajoaie dupa noi, pt ca cineva a omis sa ne zica sa facem dreapata la un moment dat) omu si-a vazut de drum, iar noi de planuri vindicative si vorbe de ocara la adresa celui/celei care oferise indicatii. ne-am luat inima in dinti (ad literam, ca nu mai izbuteam) s-am incalecat pe-o geanta de voiaj si-am plecat la munca acum.
to be continued...