soneria

zilele trecute am mers la facultate sa imi iau orarul pt semestrul in care abia am intrat. plictiseala mare, dupa o vacanta de o saptamana in care activitatile s-au rezumat la framantat de aluat sau de ganduri, spart seminte si vizionare de filme. in fine...nu asta voiam sa zic, ci ca mergeam pe strada cu gerica. povesteam ca fetele ca de...asta suntem si am zis ca o luam pe o strada laturalnica, pt ca era agitatie mare pe cea principala. am mai mers cativa metri si in fata noastra apare un copilas. tare mai era dragan copilu'. avea geaca albastra tare si pe dedesubt purta costum de om mare, de proportii reduse semnificativ. piesa de rezistenta era papionul mic si negru ce-i atarna stramb de gat. a grait si ne-a rugat frumos, asa cum nu am ami auzit de mult un copil sa vorbeasca, sa ii sunam la poarta. soneria era prea inalta pt el. am apasat pe butonul negru si i-am urat o zi buna. mi-a multumit si dupa ce am trecut cu un pas de el, a scos capulde dupa zid si mi-a intors urarea. daca as fi stiut ca acolo sta copilul, as fi notat adresa ca sa pot trimite periodic copii sa invete de la el ce inseamna bun simt.
concluzie: nu toti copiii sunt needucati.

Sunt camuflata intr-o realitate care nu-mi apartine...mi-e straina si nu vreau sa o cunosc.
Alerg mereu, dar nu stiu daca spre ea, sau de ea... pur si simplu nu pot sa evadez.
Sunt un om mic cu cuvinte mici, in cautare de lucruri mari, care cel mai adesea nu mi se potrivesc...
Oare ce caut eu, de fapt?
Sa ies din realitatea asta, sau sa o confirm?

de pe vremea cand depresia era mod de viata

mi-a ajuns lacrima prietena si zambetul dusman... ma dor imbratatisarile si ma otravesc sarutarile. tanjesc dupa adevar, dar ii refuz dreptul la vorba cand il am in fata.
si tot alerg sa caut ceva ce am pierdut, sa prind din urma anii care acum nu mi se mai potrivesc. nu sunt nici ca atunci, nici ca acum...am devenit un paria al inimii mele.
de ce nu mai stiu ce e bucuria? chiar si cea de-o clipa, cea efemera? unde ati ascuns-o, tristete si chin? de ce i-ati luat locul?
plecati de la mine si dati-mi din nou lacrima bucuriei, zambetul dragalaseniei, mireasma frumosului!
dati-mi inapoi binecuvantarea!

cand nu mai e El

de la un timp am inceput sa simt ca timpul nu mai e...ca nu se mai masoara in ore, luni sau ani, ci-i doar un "acum" fara valoare, pentru ca il petrec gandindu-ma la un "atunci", sau la un "candva".
"Acum"e fara sentiment pentru ca l-am pierdut atunci... candva si sufar de nimic pentru ca nimic e tot ce mai pot simti.
nu mai sunt cuvinte, nici sperante, nici vise. am doar nimic si-acum incerc sa-l strang sa-i dau rost.
Atunci stiam de un candva. si acum stiu, dar nu-mi ajuta si oricat m-as stradui sa umplu golul cu ceva, e tot mai larg, ispititor.
Acum, as vrea sa scriu despre candva, dar nu am ce... caci nu mai e nimic.

...

as vrea sa Il imbratisez pe Tati azi.
cred ca are nevoie.

doliu

azi...a murit o tanti.
era una din femeile alea pe care le vezi la biserica, le saluti si le uiti chipul de indata ce ai terminat de rostit formularea. de obieci ii urezi o zi buna, o saptamana binecuvantata sau pacea Domnului, nestiind ca ai coplesit un suflet varstnic prin 2/3 cuvinte. si treci mai departe.
nu de mult am fost la ea la spital...nici macar nu am recunoscut fata ei in salonul plin de bolnavi si pt un moment am vrut sa renuntam la vizita. am insistat totusi, cautand cu privirea un chip. zadarnic...nu recunoasteam pe nimeni. Dar am auzit o voce timida zicand: "pe mine ma cautati". am pasit in salonul care mirosea a boala si a lipsa de speranta si ne-am aseazat pe pat in jurul ei, timp in care femeia nu-si contenea uimirea. nu am inteles atunci...si nici acum ce s-a intamplat acolo. singurul cuvant ce-mi vinde-n minte e...cer. s-a intamplat cer acolo, caci numai cerul putea sa aduca atata pace si vindecare pentru cateva momente.
am vazut-o ultima data cu lacrimi de multumire in ochi, facandu-ne cu mana de pe holul spitalului.
azi, e moarta.
de la zambet la nefiinta e cale scurta...

trairea bate vorba

azi de dimineata am primit un slide. si ma gandeam ca nu-l mai deschid, ca iar e ceva siropos, cu vreo amenintare din aia...ca daca nu trimiti la tot neamu, o sa-ti cada paru din cap si o sa dea trenul peste cainele tau s.a.m.d.
in fine..l-am deschis si zicea acolo ca suntem vesnic nemultumiti si ca mereu asteptam ocazii care sa produca adevarata bucurie: ca atunci cand suntem tineri vedem fericirea numai dupa casnicie, apoi o vedem dupa ce achizitionam cea mai grozava masina, apoi avand copilul cel mai sugubat, dupa care incepem sa fim nefericiti pt ca e prea mic ca sa faca nu stiu ce, apoi ca e prea mare si umbla dupa fete, sau...dupa baieti...si tot asa...
si ma gandeam ca mai...ce bine mi-au facut gandurile astea ca azi o sa fiu fericita...numa ca peste nici 5 minute...ma uitam pe fereastra si constatam cum creste dorinta de primavara in inima, in vreme ce stratul de zapada persista in mod neobrazat. deci... fericire ioc.
numa ca dup-aia, am primit un mesaj ce mi-a adus pace. si pacea mi-a adus zambet, iar zambetu' mi-a adus fericire la vederea peisajulu de pe geam.
asa ca...degeaba am citit slideul pana nu am avut motiv de trairea, caci...trairea bate vorba.