inca de cand eram mica ma uitam la filme cu super eroi. fie ca erau femei sau barbati (mai degraba barbati, caci ei sunt cei care salveaza) intotdeauna reuseau sa salveze situatiile cele mai bizare si dificile. asa ca ...incet incet s-a nascut in mine dorinta de a ma face super-erou cand am sa fiu mare. asa ca am inceput inca de la gradinita sa ajut lumea. pe atunci super puterea mea era sa ma bat cu cei mai mari de fiecare data cand mi se parea ca s-au luat de cei ami mici. mai tarziu, super puterea mea era sa il parasc pe radu care facea mereu pipi pe lemnele cu care ne incalzeam pe timp de iarna.
la scoala, eram un fel de wonderwoman, pentru ca ma bateam intotdeuna cu baietii ca sa apar bietele fete ale caror cosite erau agresate. si nu numai ca ma bateam cu ei si ii invineteam, dar invatatoarea ma felicta mereu pentru comportamentul meu exemplar.
la liceu...s-au schimbat lucrurile si am cultivat alte super puteri. una, si cea mai importanta dintre ele a fost cea de a-i face pe cei din jur sa rada, sa zambeasca, sa se simta bine. cred ca super-puterea asta mi-a placut cel mai mult.
la facultate...deja intrasem in functia de erou, caci ne invatau cum sa schimbam lumea si cum sa facem sa fie bine pentru toti. cand am absolvit, mi-am spus ca mi-am gasit menirea in viata.
de vreo luna asa, sunt super erou platit. ce-i drept e ca mi-ar placea sa pot sa salvez ceva sau pe cineva cu puterile bune pe care le am, dar... nu se poate. pot folosi doar betele din roata, barna din ochiul altuia si capra vecinului, caci astea sunt noile arme pe care trebuie sa invat sa le manuiesc.
off... sa fii super-erou nu e atat de grozav pe cat am sperat.